Când am ajuns prima dată în Italia, stăteam într-una dintre cafenelele confortabile de pe promenada din Rimini și nu știam să cer o ceașcă de cafea. Zâmbitoarea brunetă zveltă m-a privit îndelung, zâmbind, apoi a venit și a întrebat „caffè”?
Da, chiar îmi doream cafea! Arzător, parfumat, puțin amar și lăsând un gust plăcut. Și ar fi grozav, lăsând deoparte meniul italian, zâmbiți-i și spuneți: "Da! Vorrei ordinare una tazza di caffè!" sau doar „Cappuccino, per favore!” În schimb, a trebuit doar să punctez linia băuturilor și deserturilor oferite din meniu și să îmi cânt o melodie familiară încă din copilărie.
Doar câteva luni mai târziu, întorcându-mă acasă de la o cafenea din Moscova, în ploaia torențială de toamnă, m-am prins gândindu-mă că știam de ceva timp cuvinte italiene. Iar acea situație inconfortabilă pentru mine, cu o lipsă de cunoaștere a limbii italiene, s-ar putea transforma într-o glumă, să-mi dea un cântec chelneriei. M-ar fi înțeles sigur.
Ca să fim sinceri, cu toții vorbim puțin italian și încă din copilărie. Verificați doar o propoziție? Și atunci nu spuneți că nu ați citit niciodată această poveste de culcare!
"Epoca Cipollino a fost înfăptuită în Cipollone și aveva sette fratelli: Cipolletto, Cipollotto, Cipolluccio e așa de sigur, toate numele sunt adatti la o familie de cipolle"
"Sunt un Cipollino vesel, am crescut în Italia. Unde se coacă portocalele, lămâile și măslinele ..." Îți amintești?
Italianul este imposibil fără istorie! Este peste tot: în fântânile romane și în gondolele venețiene, în curtea Veronei a Julietului și în clădirea aparent simplă din La Scala, Milano. Orașul mic din Omenia are propria sa istorie. A fost aici, în nordul Italiei, pe malul unui mic lac d'Orta, în urmă cu mai bine de 90 de ani, s-a născut băiatul Gianni, autorul poveștii băiatului cu ceapă și al prietenilor săi, fructe și legume. Apropo, o modalitate excelentă de a exersa numele.
Practică-l? Ceapă - cipolla, lămâie - limone, tomate - pomodoro, căpșuni sălbatice - fragoletta, cartof - patata, morcov - carotă, piper - peperone, mandarină - mandarino, banană - banană.
Limba italiană ne este bună și înțeleasă pentru noi prin faptul că multe cuvinte sunt citite așa cum sunt scrise. Subliniem penultima silabă și începem să vorbim italiană.
În urma lui Cipollino, ne amintim de un alt personaj italian. Nu, nu Pinocchio, ci băiatul Pinocchio. Autorul său, Carlo Lorenzini (italian: Carlo Lorenzini), s-a născut la Florența în 1826. După 30 de ani, scriitorul și-a schimbat numele real în pseudonimul Collodi (itl. Collodi) în onoarea numelui unui mic sat în care s-a născut mama sa. Povestea băiatului din lemn se numea "Le avventure di Pinocchio. Storia d'un burattino". Un „Pinocchio” din italiană se traduce prin „păpușă”.
Atât Cipollino cât și Pinocchio au destinații similare: amândoi au crescut în familii mari, care nu s-au deranjat să inventeze nume pentru ei înșiși. Un prieten al lucrătorului din lemn care l-a văzut pe Pinocchio a spus următoarea poveste: „Odată ce am cunoscut întreaga familie Pinocca: numele tatălui meu era Pinocchio, mama mea era Pinocchia, copiii erau Pinocchio și toți se simțeau grozav.”
După cum se știe din versiunea rusă a poveștii, Pinocchio a fost foarte curios și a străpuns odată cocoșul pictat pe pânză cu nasul lung. Chiar îmi doream să mănânc.
Apropo, a doua zi, după istoricul meu atât de reușit de a comanda cafea, m-am dus dimineața la plajă. Chiar trecut de cafeneaua aceea. Proprietarul unității a fugit să mă întâlnească. Un zâmbet larg îi strălucea pe față. Atingând vârfurile degetelor umărului, el m-a privit în ochi și mi-a spus liniștit: "Ciao!" Pe masă, mai ales pentru mine, era deja o ceașcă caldă de cafea.
„Ciao!” Spun italienii, salutând. „Ciao!”, Spun ei la revedere până la următoarea întâlnire. Și în aceasta, mi se pare, există un farmec aparte.
